Umbra şi rolul ei

Probabil că nu va fi un articol uşor de citit pentru mulţi dintre noi pentru că implementarea ideilor prezentate aici necesită mult curaj şi o privire sinceră în oglindă. M-am lăsat inspirată de un film semnat de Debbie Ford („Efectul umbrei”) şi am hotărât să fac publică discuţia pentru ca să poată beneficia şi alţi oameni cu umbre similare cu a ale mele.

Putem să pornim discuţia de la arhetipul umbrei, aşa cum a denumit Carl Jung partea sinelui nostru pe care dorim să o negăm, suprimăm, ignorăm, (re)negăm sau să o eliminăm. Conţine toate aspectele lumii care ni se pare negative , nepotrivite şi/sau traumatice prin filtrul percepţiei noastre proprii. Ideea de a înfrunta acest aspect al nostru poate părea atât de îngrozitor pentru mulţi încât ei preferă să suprime total acest aspect din ei, ca şi cum nici nu ar exista. Empatizez cu aceşti oameni pentru că am fost o lungă perioadă o parte din ei şi încă mai sunt şi acum ocazional până la un punct. Ce înseamnă asta? În primul rând, am mai afirmat şi alte dăţi că lumea poate fi privită ca o oglindă a sinelui, care din nou, poate fi terifiant pentru cineva care disociază încontinuu ceea ce se petrece în exterior de interior. Sigur, e de înţeles, că o realitate exterioară aparent neconcordantă cu propriile aşteptări nu e primită de fiecare dată cu braţele deschise, deşi aceasta ar fi calea eliberare de acest monstru, bagaj, trecut, sindrom, boală, etichetă, limitare, etc.

 Procedeul de evitare a înfruntării a părţii întunecate se realizează prin proiecţie. Ce fac când nu-mi recunosc umbra? O proiectez pe ceilalţi. Te supără viaţa neasumată al unui membru al familiei tale? Întreabă-ţi umbra de ce. Te deranjează lipsa de interes şi implicare ai colaboratorilor tăi? Întreabă-ţi umbra să-ţi arate ce parte reprimată din psihicul tău relevă aceleaşi însuşiri. Te irită prostia umană? Întreabă-ţi umbra în ce momente şi episoade trecute te-ai simţit tu aşa. Eşti gelos pe fercirea altora? Întreabă-ţi umbra care parte din tine refuză fericirea şi scoate adevărul la suprafaţă. Urăşti oamenii graşi? Întreabă-ţi umbra cum îţi poţi accepta propriul corp? Desconsideri alcoolicii şi drogaţii? Întreabă-ţi umbra când manifeşti aceste moduri de a gândi specifice lor? Deteşti oamenii bogaţi care conduc maşini scumpe? Întreabă-ţi umbra despre cum te-a făcut să te simţi iluzia sărăciei.  

S-a afirmat şi se afirmă că prin umbră ajungem la aur. Cu alte cuvinte, prin recunoaşterea şi asumarea umbrei putem evolua spiritual înspre o noua stare de conştiinţă care să ne permită să folosim toată suferinţa, neacceptarea, disperarea engramate prin umbră înspre folosul nostru şi folosul celorlalţi (deoarece, pornim de la ideea că nu există separare între interior şi exterior). În analogie, mă voi referi şi la procesul alchimic de transformare a plumbului în aur. Alte cuvinte, dacă treci prin noaptea neagră a sufletului cu ochii deschişi vei găsi raiul pe pământ, aurul tău.

Totuşi, umbra preia multe forme şi manifestări. Deşi, toţi avem bagaje diferite, trecuturi diverse, situaţii de viaţă şi circumstanţe variate putem recunoaşte spectrul emoţional complet în fiecare om de pe pământ. Procedeul de recunoaştere şi integrare a umbrei poate avea loc într-un mod unic pentru fiecare, uneori poate va fi nevoie de luptă, alteori de un abandon total, în fiecare caz direcţia fiind una de ascensiune către o versiune mai puternică a sinelui.

Eu, personal, m-am luptat peste 10 ani de zile cu propria mea percepţie asupra imaginii mele (în oglinda fizică, mentală, psihologică şi spirituală). Gradual, am înţeles că ura şi respingerea mea de sine avea foarte mare legătura cu neacceptarea celorlalţi, şi am putut să văd exact, în luciditate, mecanismele care au condus la stări de negare totală a sinelui. Brusc (deşi acest "brusc" a durat o perioadă lungă de timp), mi-am  dat seama de corelaţie eu-ceilalţi: când mă accept pe mine îi accept şi pe ceilalţi. Dacă nu mă simt suficientă, nici ceilalţi nu pot fi suficienţi pentru mine. Invers, dacă mă accept necondiţionat (din toate perspectivele posibile) atrag experienţe frumoase sau care mă fac să evoluez în direcţia vocaţiei mele personale de a-i ajuta pe ceilalţi oameni să se accepte aşa cum sunt.

Cum recunoaştem valoarea dincolo de aparenţa distrugătoare a umbrei? Cum ajungem în starea de conştiinţă care să ne permită să acceptăm umbra şi să recunoaştem înţelepciunea inerentă al acestui lucru sacru şi murdar, totodată (etimologic vorbind, latinescul "sacer" (sacru) are un dublu sens: pur şi damnat, în acelaşi timp)? Sub aspect metafizic, din nou, vorbim despre împăcarea contrariilor, depăşirea dualismului, starea de luciditate dincolo de bine şi rău. Unii susţin (printre care mă număr şi eu) faptul că meditaţia, prin multe forme şi manifestări, este celula evoluţiei spirituale. Hai să luăm un exemplu practic: cum reformulezi gândul tău care îţi spune că eşti o persoană indezirabilă. O posibilă metodă ar fi să te întrebi în ce situaţii te-a ajutat faptul că eşti/te consideri o persoană indezirabilă. Poate ai studiat sute de cărţi ca să te cunoşti mai bine drept consecinţă? E posibil ca această umbră să te fi pus în contact cu oameni care se simt/simţeau şi mai indezirabili decât tine? Ai observat poate că prin comparaţie ai ajuns la concluzia că ai fi indezirabil? Oare consecinţa acestei realizări ar fi putut fi depăşirea acestei frici, transformarea plumbului în aur?

Din nou, nu există o reţetă minune care să realizeze pe pilot-automat acest proces de individuaţie, sau dezvoltare şi autocunoaştere. Cum am mai spus, cere dedicaţie constantă şi mai ales o dorinţă puternică de a realiza acest lucru. Şi recunoştinţă, multă recunoştinţă umbrei care ascunde în ea cea mai preţioasă comoară – tu (şi eu).

Relaţii mono versus relaţii poly

Influenţată de mişcarea poly-tantra-Osho-polyamory-BDSM-anti-sistem (sisteme de gândire şi practici ce pot promova în anumite instanţe sexualitatea „liberă” cu unul sau mai mulţi parteneri în scopul de a experimenta o varietate mare de senzaţii sau depăşirea limitelor de orice natură) am încercat multă vreme să împac aceste ideologii/curente cu dezvoltarea mea personală. Spun „încercat” pentru că rezultatele le-am contabilizat a fi mult prea haotice şi dezastruoase la nivel comun şi comunitar. Dar hai să luăm pe bucăţi.

Ce e mişcarea poly

Mişcarea polyamoroasă e un concept şi o filozofie care, sintetic spus, defineşte un stil de viaţă în care un individ sau o individă îşi poate alege unul sau mai mulţi parteneri romantici cu care să fie implicat/-ă  emoţional şi/sau sexual. Aceste opţiuni pot lua mai multe forme, de tipul:  se alege un partener romantic principal şi restul de parteneri rămân pe plan secundar sau se alege un număr de parteneri romantici de acelasi rang. Probabil ca există mai multe tipuri de asocieri însă acest articol nu are strict un caracter informativ, ci ridică o discuţie conceptuală ce poate aduce o valoare unui cititor care se confruntă cu asemenea probleme ideologice sau pur şi simplu poate părea interesant pentru cineva care nu a încercat stiluri alternative de a clădi una sau mai multe relaţii.

Nivelul genetic de abordare

Antropologic vorbind, năzuinţa bărbatului de a se împreuna sexual cu cât mai multe femei provine din instinctul de procreere şi dorinţa bărbatului de a-şi răspândi genele cât mai mult, cât mai extins. Nevoia femeii de a avea lânga ea un bărbat puternic vine din dorinţa de a-şi proteja copiii care au nevoie de acest protector cu multe resurse.  Într-o comunitate proto-civilizată cred că imaginabil să se întâmple acest lucru, însă în societatea noastră contemporană, a la large, e oarecum contraproductiv să menţii 2-3 parteneri geloşi în stare de armistiţiu şi, concomitent, să fii suficient de productiv şi să aduci un aport pozitiv comunităţii în care trăieşti. Desigur, există excepţii în comunităţile formate exact în scopul formării unor legături polyamoroase. Şi chiar şi aşa, care este avantajul evoluţionar al femeii de a face asta? Unii ar spune că legăturile de acest gen se ivesc pe considerentele unei evoluţii personale ieşite din orice tipar şi că au la bază şi nişte percepte spirituale de tipul „suntem o parte din tot, fiecare om reflectă o parte din noi şi realitatea noastră, nu avem cum să înşelăm sau să posedăm o altă persoană”.  Şi sunt de acord cu acest lucru însă hiba intervine, din perspectiva mea, în momentul în care se ia în considerare binele colectiv al comunităţii, oraşului, ţării, planetei pe care trăim. Ce decizie pe care o iau ajută umanitatea la nivel  colectiv? Această întrebare ar trebui să reflecte decizia „corectă” care poate lua în cazul acestei discuţii. Eu, personal, consider că, după cum am mai menţionat, un număr de partneri geloşi, furioşi şi dărâmaţi emoţional (care, da, caută constant să îşi depăşească limitele umane) nu au cum neapărat să contribuie la o îmbunătăţire a mediului în care trăiesc, pentru că nu ar avea disponibilitate emoţională de a investi energie în altceva decât propria vindecare emoţională, în mod repetat. Aici intervine, de asemenea, aproape-axioma spirituală „vindecându-te pe tine, îi vindeci şi pe ceilalţi – lumea este oglinda ta” ce poate fi luată în considerare. În mod ideal, pentru cei care doresc să se vindece emoţional poate părea şi opţiunea poly un drum viabil, asta în cazul în care vorbim despre nişte relaţii consensuale.  De ce important consensul? Asumarea unei relaţii poly de ambele părţi principale/toate părţie oferă un  mediu sigur de încredere şi respect.  Am definit un caz ideal ce nu l-am întâlnit până acum în realitatea mea personală şi nici în realităţile tangente ale comunităţilor restrânse care promovează acest stil de viaţă. Mai mult de atât, am observat comportamente avoidante/de neasumare/dependente/sado-masochiste la susţinători ai mişcării (desigur, îmi asum limitarea statistică), care, da, putem spune că pot fi efecte adverse, consecinţe ale jocurilor psihologice dure ce se joacă în cazul acestor relaţii.

Tantra în doi?

După o lungă furtună ideologică înconjurată ocazional de câte un curcubeu luminos am ajuns la concluzia fericită şi mai acceptată social şi clinic de a opta pentru monogamie neclasică. Ce înseamnă monogamie neclasică? Monogamia neclasică, din perspectiva mea, reprezintă o relaţie monogamă exclusivă asumată în care ambii parteneri se dedică evoluţiei lor prin intermediul acestei relaţii. Acest concept se potriveşte foarte bine cu anumite curente din tantra care pun accent pe armonia fizică, emoţională, mentală spirituală dintre doi parteneri romantici.  Pentru cei care doresc să studieze tantrismul există o literatură bogată pe această temă, iar unele direcţii vor contrazice ce am scris aici, precum altele vor fi de acord. În final, tu decizi ce este mai bine pentru tine. Însă, când o faci, fă-o conştient şi asumat (pentru binele tău, binele partenerului/-ei sau partenerilor, pentru binele comunităţii în care trăieşti, pentru binele oraşului în care domiciliezi etc.). Mult succes!